Inimă de câine
~*~
Într-o mansardă de spital era un
câine-al nu-ştiu-cui,
Pe-un pat de fier, un biet soldat,
stătea cu mâna-n blana lui.
- Mai ştii, stăpâne, cum spuneai?
Intrăm în Marele Război
Şi numai Domnul Prea Înalt mai
poate-avea grijă de noi...
N-am înţeles ce-ai vrut să spui, căci
nu las nici un Dumnezeu,
Oricât ar fi el de înalt, să facă
ceva-n locul meu.
Tot ce ai zis am ascultat, de dragul
de a fi cu tine,
Chiar dacă viespile de plumb voiau să
muşte şi din mine.
Dar am răzbit cum am putut, trecând
prin apă şi noroi,
Şi toate le-am primit uşor, dacă
le-am împărţit la doi.
Aşa mi-am dat, cu voia mea, comanda
ca să te păzesc
Şi nimeni n-o va anula, nici de ar fi
Tatăl Ceresc...!
Soldatul e trezit din somn şi vede o
lumină-n prag...
- Pentru că nu m-ai părăsit, îţi
mulţumesc, prieten drag.
Mă tem că voi pleca de tot, chiar de
aş vrea să mai rămân,
Dar ştii, din toată inima, că ţi-am
fost frate, nu stăpân...
Când pe soldat l-au îngropat, cu un
pluton de veterani,
I-au dat şi câinelui trei pâini, după
ce i-a servit trei ani,
Apoi a nins şi-a viscolit zile în şir
pe câine,
Când l-au găsit era-ngheţat şi mai
avea o pâine.
Ar fi putut trăi mai mult, dar n-a
vrut s-o mănânce,
Căci o păstra pentru stăpân, în caz
că se întoarce...
~*~
Dorin Petru Lupaş
https://totusiardealul.
blogspot.ro/…/…/inima-de- caine_7.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu