Ioan Miclău-Gepianu - SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI

 

Înviere

Ioan Miclău-Gepianu: SĂRBĂTOAREA SFINTELOR PAȘTI

 

 

PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI

 

 

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

 

”...Cea mai veche și cea mai însemnată sărbătoare a creștinilor este Paștile, ziua Învierii Mântuitorului, ”sărbătoarea sărbătorilor”. Data Sfintelor Paști se schimbă, fiind în legătură cu prima Duminică de după lună plină, ce urmează echinocțiului de primăvară(…)”.

 

Cartea de Rugăciuni, Ediție îngrijită și împodobită de Pr. Al.Stănciulescu-Bârda, Ed. Parohiei Malovăț, 2006, pag.87

 

 

*

 

ECHINOCȚIU

 

~*~

Echinocțiul e balanța Naturii,

Iubit și veșnic dar,

Când bunele surori împart lumina lumii

Și-a timpului hotar.

 

Egală e ziua cu noaptea

Pe-ntreg rotund Pământ,

Iar cerul își alinie oastea

Pe-un drum etern și sfânt.

 

Veghind la hotare de soare,

Planeta-i bun soldat

Ce patrulează în jur cu ardoare,

Pe-orbita consemnului dat.

 

Căci cât de lung e anul,

Când ziua e mai mare,

Când noaptea, ca și banul,

Când stabil preț nu are.

 

Un echinocțiu social,

Divinul să ne dea,

Balanță-n habitatul mondial am vrea

Și-al vieții drag de-apururea să stea!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

 

RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS

 

ȘI SFÂNTA SA MAICĂ, FECIOARA MARIA!

 

 

~*~

”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, lăudat este numele Tău

 

și al Sfintei Tale Maici Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria în întreaga Lume. Eu cânt și mă veselesc de Sfănta Înviere și Paștile de azi, nădăjduind la marea mila TA, spre iertarea păcatelor lumii, știute sau neștiute”. Amin!

 

”Prea Sfântă Născătoare de Dumnnezeu, Fecioară Maria, lăudat fie deapururi numele Tău și a Fiului Sfânt Iisus Hristos Dumnezeu. Eu cânt și mă veselesc de Sfânta Inviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu nădejdea în suflet a-mi da și mie bucuria vieții mele prin lumina cea îndreptătoare spre calea cea adevărată a dreptei credințe”.

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

FLORIILE

 

de Vasile Alecsandri

 

 

Iată zile-ncălzitoare

După aspre vijelii!

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

 

Primăvara-ncântătoare

Scoate iarba pe câmpii,

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

 

Lumea-i toată-n sărbătoare

Ceru-i plin de ciocârlii.

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

 

Păcat, zău, de cine moare

Și ferice de cei vii!

Vin Floriile cu soare

Și soarele cu Florii.

 

Copiliță, nu vrei oare,

Nu vrei cu mine să vii,

Când Floriile-s cu soare

Și soarele cu Florii?

 

Să culegem la răcoare

Viorele albăstrii?

Hai! Floriile-s cu soare

Și soarele cu Florii.

 

Eu ți-oi da de orice floare

Mii de sărutări și mii.

Hai! Floriile-s cu soare

Și soarele cu Florii:

 

Iar tu, dulce zâmbitoare,

Te-i face că te mânii,

Hai! Floriile-s cu soare

 

~*~

 

ÎNVIEREA

de Mihai Eminescu

 

 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tratajul străvechii evanghelii.

 

Cu-n muc în mâini moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Cum moartea e în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

 

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicele bolți:

”Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,

Înveninând prin însuși izvorul de viețe.

 

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

Și-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.

 

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

Și negrul întuneric se sperie de șoapte…

Dousprezece pasuri răsună… miez de noapte…

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Hristos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

 

”Cântări și laude-nălțăm

Noi, Ție unuia,

Primindu-L cu psalme și ramuri,

Plecați-vă, neamuri,

 

Cântănd Aleluia!

 

 

Hristos a înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

 

 

-o- 

LA PAȘTI

de George Coșbuc

 

~*~

Prin pomi e ciripit și cânt,

Văzduhu-i plin de-un roșu soare,

Și sălciile-n albă floare

E pace-n cer și pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii,

Adus-a zilele-nvierii.

 

Și cât e de frumos în sat!

Creștinii vin tăcuți din vale

Și doi se întâlnesc în cale

Își zic: Hristos a înviat!

Și râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

 

Și-un vânt de-abia clătitor

Șoptește din vazduh cuvintele:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor

Și pomii frunțile-și coboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

 

E liniște. Și din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe pănă-n văi străbate

Și clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag și plâng a jale!

 

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-același gând, din cer adus:

În fapta noastră ne e soartea

Și viața ne e tot, nu moartea.

 

Pe deal se suie-ncetișor

Neveste tinere și fete,

Bătrâni cu iarna vieții-n plete;

Și-ncet, în urma tuturor,

Vezi șovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

 

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu știu că și-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă

Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

 

~*~

- Ca Arhiereu, Iisus Hristos Domnul îi trimite pe Sfinții Apostoli zicându-le: ”Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”, iar Sfântul Evanghelist Matei ne spune că, în Galileea, Hristos cel Înviat S-a arătat ucenicilor și le-a zis: ”Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor. Amin” (Mt.28,18-20). Cu acest mandat au plecat la propovăduire, vestindu-l pe ”Hristos cel Înviat din morți”.

 

”Altarul Străbun” – scriere nouă

 

Melbourne, Australia

 

2009

*

MIRCEA ELIADE - DE CE SUNT INTELECTUALII LAȘI?

 

DE CE SUNT INTELECTUALII LAȘI?

 

MIRCEA ELIADE

 

 

 

Frica și spaima intelectualului

 

Aţi văzut vreodată un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei mari prefaceri internaţionale?

 

Nu numai că e uluit şi neinformat; asta încă n-ar fi o ruşine prea mare. Dar e de-a dreptul înspăimântat, e copleşit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbeşte. Are o încredere oarbă în orice dobitoc politic – şi tremură pentru viaţa şi libertatea lui ca cel din urmă dintre sclavi. Numai atunci îşi dă el seama ce puţin s-a „interesat” de viaţa socială din jurul său. Şi caută pretutindeni sprijin, adăpost, încurajare. Renunţă la orice demnitate personală. Uită cu desăvârşire misiunea lui istorică: frica face din el o lichea sau un sclav.

 

De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplă sau se aşteaptă ceva grav – o revoluţie, o reformă acerbă, un atentat, o schimbare esenţială a ordinii sociale – bietul „intelectual” român îşi pierde minţile. (Fireşte, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fără aderenţe cu partidele sau grupurile politice).

 

 

 

Tranzacții umilitoare și psihoza politică

 

Încearcă atunci să facă cele mai umilitoare tranzacţii; şi nu de ordin concret, politic, ci tranzacţii fără niciun profit, fără nicio eficacitate. Mărturiseşte oricărui om întâlnit că aprobă anumite gesturi politice, că şi el a gândit aşa, că bine se face ce se face etc. În noaptea insurecţiei comuniste de la atelierele Griviţa, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s-au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul său roman, apărut în zilele acelea ca să-mi arate că şi el a promovat o revoluţie socială şi antiburgheză.

 

Poate că aşa era. Dar nu lucrul acesta este semnificativ. Ci faptul că excelentul romancier s-a grăbit să-şi caute puncte de contact cu o mişcare socială despre care nu ştia nimic, nu ştia cine o face şi contra cui, dacă are sorţi de izbândă şi de eficacitate etc. Nu ştia nimic. Scos din preocupările lui „intelectuale”, i-a fost frică…

 

 

 

Forța intelectualului

 

Şi ei nu fac asta din interes, căci cei mai mulţi n-au nimic de câştigat, ca „intelectuali”, dintr-o asemenea mişcare. O fac pur şi simplu din frică, din laşitate. Frica ce îşi are rădăcina în lipsa de conştiinţă „funcţională” (dacă ni se iartă expresia), în lipsa conştiinţei că ei „intelectualii”, reprezintă – în pofida oricărei violenţe şi a oricărei prostii politice – singura forţă invincibilă a unei naţiuni. Dacă orice intelectual şi-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, şi mai ales, pe cine reprezintă el – puţin i-ar păsa de orice revoluţie, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei.

 

 

 

Națiunea nu piere când e stăpânită

 

Ceasul de azi sau de mâine poate fi stăpânit de oricine; poate fi stăpânit chiar de duşmani; fără ca o naţiune să piară. Forţele care muşcă din eternitate, forţele care susţin istoria unei ţări şi-i alimentează misiunea ei – n-au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate şi exaltate numai de către „intelectualii” unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru că n-au existat secole creiere care să domine masa amorfă şi efemeridele istoriei, să creeze valori sufleteşti, să nutrească o cultură. Aproape toate republicile sud-americane trăiesc aceeaşi experienţă periferică, semi-istorică, aşteptând ca timpul să le suprime geografia şi neantul să le înghită actuala lor viaţă „politică”.

 

Deci, asta reprezintă „intelectualii”: lupta contra neantului, a morţii; permanenta afirmare a geniului, virilităţii, puterii de creaţie a unei naţiuni. Şi, ca atare, n-au de ce să se teamă, şi să intre în panică şi să se umilească în faţa unei mişcări politice cu şanse de succes. Mai întâi, pentru că orice mişcare politică îşi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireşte, nici de guverne, nici de legislaţii abstracte, ci de revoluţii, de forme de reacţiuni concrete, istorice).

 

 

 

Intelectualul și pactul politic

 

Şi în al doilea rând, pentru că nicio revoluţie şi niciun act politic nu priveşte direct pe intelectual. Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslă, confortul lui, familia lui. În ceasul în care se întâmplă politic, deci se consumă – intelectualul se află cu mult înainte, ocupat să creeze ceva care să muşte din eternitate, sau să facă ceva care numai după mulţi ani va fi precipitat în stradă, va căpăta valoare politică.

 

În ceasul unei revoluţii sau unei crize, intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce. El a trecut de mult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru mase, este de mult trăit, asimilat, consumat pentru el.

 

Indiferenţă faţă de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranţă şi înţelegere. Dai o mână de ajutor şi treci mai departe. Dar în niciun caz nu merită să-ţi pierzi cumpătul, să-ţi ieşi din fire şi să pactizezi cu oricine – uitând că nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îţi pierzi libertatea? Asta nu ţi-o poate lua nimeni. Îţi primejduieşti situaţia materială? Asta priveşte familia ta, nu pe tine. Îţi rişti viaţa? Ei şi? Acel pe care îl reprezinţi nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunţă la „intelectualitate” şi fă-te om politic.

 

 

 

(Articol preluat din Mircea Eliade, Profetism românesc, 2, România în eternitate, Editura Roza vânturilor, 1990).

Un panseu din opera lui Mircea Eliade scris cu suflet, în același timp bine ocrotit de cenzură și represalii prin observații salvatoare  prestigiului guvernanților.

     Redirecționat  de Melania Rusu Caragioiu, din cercetările Sfinției Sale Preot Profesor, Dr. Alexandru Stănciulescu -Bârda

viorel roman - Sfarsit de Veac / 191 - 193 / Guvernarea fără opoziție