Constantin Ioniţescu - Pe urmele luptei de la Posada (1330). Izbânda lui Basarab I la Turnul lui Doancă

 

Pe urmele luptei de la Posada (1330). Izbânda lui Basarab I la Turnul lui Doancă

Dr. Constantin Ioniţescu

24 Aprilie 2024

 

- Complexul funerar de la Titești (Țara Loviștei) - Vâlcea, ridicat de Voievodul Basarab I după lupta de la Posada (1330), desfășurată pe Valea Băiașului, în dreptul Turnului lui Doancă.

- Zidul de piatră și bazinul de apă de pe Turnul lui Doancă.

Aici a fost o cetate, folosită de Basarab I, pe care maghiarii au consemnat-o ca Cetatea de sub Arghiș.

Istoricul Plonez Maciej Strijkowschi, în anul 1575, a trecut prin Țară Loviștei și a consemnat că a văzut locul luptei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I, loc pe care cavalerii Maltezi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care există o inscripție chirilică referitoare la evenimentele din 1330. „... Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy monaster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ...”.

 

Traducere:

 

„Carolus al Ungariei taie, când fara motiv a ridicat un razboi pe Bazaradul lui Hospodar Multanski, este lovit de o smecherie în cap de la Multani ți Volochs, astfel încât într-o echipă mică, abia taie de la destrama la Wegief. În acest loc unde a avut loc bătălia, hospodarii maltezi au mutat mănăstirea și au ridicat trei stâlpi de cărămidă din piatră, pe care eu însumi i-am văzut în 1574 de la turci, urmând Giurgiec până la orașe, la două zile de mers de Sybinov, orașul Transilvaniei, plimbare prin munți”. Interpretarea inscripției a fost făcută de dl. prof. George Voica, din care reiese că în luptă a murit un băiat al voievodului Basarab I. Pe un stâlp de piatră este consemnată, pentru prima dată în România, existența voievodului Tihomir (Radu Negru Vodă), și a voievozilor Litovoi și Seneslau”.

 

Radu Negru Vodă, primul voievod al Țării Romănești, consemnat în Letopisețul

Cantacuzinesc și atestat de către voievodul Basarab I, după Lupta de la Posada, 1330 Negru Vodă a fost un bun conducător, urmat de popor atunci când a trecut Munții Carpați pe Valea Dâmboviței, la Câmpulung, în 1290, fiind forțat de împrejurările timpului. Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung.

 

„Atunce s-au ales dintr-înșii boieri carii au fost de neam mare.Și puseră banoveții un neam ce le zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (1292), fiind în Țară Ungurească un voievod ce l-au chemat Radu Negru Voievod, mare herțeg pre Amlaș și pre Făgăraș, ridicatu-s- au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot felul de oameni, pogorându-se pre apă Dâmboviței, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zice Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre sub podgorie, ajungând la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt. Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu -Vodă închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincioși cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu Mila lui Dumnezeu domn a toată țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de Amlas și Făgăraș herțeg”.

 

Istoricul Dionisie Fotino, în cartea „Istoria generală a Daciei”, a scris: „După ce Negru Vodă și-a extins domnia sa peste Țeara muntenească, a venit la dânsul Banul Craiovei (din familia Basarabilor), și s-a închinat și supus de bună voie, iar Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint ce ne înfățișează, paloșul și varga lui Hermès, ca însemne naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei Românesci”.

 

Voievodul Basarab I, fiul și urmașul la tron, a continuat întărirea și dezvoltarea țării cu

diplomație, înțelepciune și luptă, dezvoltând relațiile cu vecinii din jur. Amândoi voievozii au cunoscut bine teritoriile țării Românești, fapt reieșit după Lupta de la Posada, desfășurată în Țara Loviștei, cucerită de ei, în 1311 de la urmașii contelui Conrad de Tălmaci. Pe Valea Băiașului s-a desfășurat Lupta de la Posada, zonă binecunoscută încă din timpul când împăratul Traian a pătruns, pe Valea Oltului în Dacia, ocolind Muntele Cozia, pe la Radăcinești, apoi a pătruns spre Olt, pe această vale, ajungând la Rasovița, unde a construit trei castre. În această zonă a întâmpinat orezistență din partea dacilor ce aveau o cetate pe o înaltă stâncă numită „Turnul lui Doancă”, scenă redată și pe Columna lui Traian, metopa LVIII. Studiu făcut și publicat de istoricul arheolog Teohari Antonescu în 1910. Reminiscențe ale cetății se găsesc și azi, ziduri de apărare, bazin de apă, pe așa numitul Turn al lui Doancă.

 

Voievodul Basarab I, cunoscând locul, atât topografic cât și strategic, l-a atras în luptă, pe acest loc, pe regele Ungariei, cu colosala lui armată, căruia nu i-a lăsat nici o șansă de scăpare, motiv pentru care l-a avertizat că, dacă pătrunde în țară cu armata, nu va avea scăpare. Timp de pregătire a avut destul pentru a construi o ambuscadă, după cum a scris istoricul polonez Maciej Strijkowschi, în 1575, ce intenționat a trecut prin această zonă.

 

Voievodul Basarab s-a folosit de cavaleria lui de circa 3000 de călăreți pe care i-a avut cu el în Bulgaria, la solicitarea țarului Mihail Șișman, în iulie 1330, și de valahii din țară, localnici de pe valea Oltului, Țara Loviștei, zona Argeșului și a Vâlcii, precum și tătarii „Alani” existenți în zonă, și care au lăsat numele de localități precum „IAȘI” de lângă Curtea de Argeș, cât și lângă Târgu Jiu.

 

Azi, publicând aceste note (spre stupoarea multor istorici din toate timpurile), doresc

să spun că cetatea Arghiș a fost consemnată în diplomele eliberate de cancelaria lui Carol Robert de Anjou, pe locul unde s-a desfășurat lupta, și de unde cavalerul Baco, cu oamenii lui, a sosit în acest loc, pe Valea Oltului, la chemarea voievodului Toma, reușind să-l scape pe regele Carol și câțiva oameni, din acest iad al războiului.

 

Ambasadorul Baco, cavaler fiind, cunoștea bine zona, deoarece el, înainte de aceste

evenimente, a mai fost în misiuni la Basarab, de la Curtea de Argeș, precum și la voievodul Bogdan, fiul lui Micula de la Râmnicul Vâlcea, după cum reiese din documente.

Această cetate există cu adevărat încă din timpul împăratului Traian, ea purtând în popor numele de „Turnul lui Doancă”, localizată pe Valea Băiașului, la circa 5 km de vărsarea răului în Olt, în dreptul mânăstirii Cornet. În apropriere, romanii au construit trei castre la Copaceni, Racovița.

 

 

Voievodul Basarab, în memoria valahilor morți în luptă, precum și a fiului său Tugomer-Tihomir (numele bunicului), la Posada, a ridicat un complex funerar în aproprierea castrului roman de la Titesti, pe vechea cale a lui Traian. Aici primiseră loc de găzduire refugiații cavaleri templieri din Transilvania după ce ordinul Cavalerilor Templieri fusese scos în afara legii de către Papa Clement al V lea și regele Franței, Filip cel Frumos. Totodată, a ridicat în memoria voievozilor Litovoi, Seneslau, și probabil Bărbat (literă pierdută atunci când s-a descoperit piatra), precum și a voievodului Tihomir, tatăl lui.

 

Numele voievodului Tihomir-Tugomer apare notat de două ori pe placa de piatră, în rândul 4, apare ca voievod (Țar) ...[slavă țarului Tihomir], iar în rândul 5, pe placa de piatră,sub forma epigrafică, apare un coif în fața literei T („Tihomir”), adică decedat.

Aceste înscrisuri se pot vedea pe ilustratele redate mai sus. Pe primul stâlp de piatră este consemnată existența Munteniei ca țară [Eu Basarab, voievodul Munteniei], fiind unicul document scris în sec. XIV, sub formă epigrafică, în concordanță cu cele consemnate în Letopisețul Cantacuzinesc. Aceste documente ne arată că în luptă a murit prințul moștenitor al lui Basarab I, Tihomir-Tugomer, („Slavă lui Tugomer Basarab, slavă în veci!”). Este scrisă litera „g” în chirilică și o cruce deasupra, și litera „l” în chirilică, adică leat. De menționat faptul că înscrisul de pe aceste pietre, cu litere chirilice, a fost studiat în anul 1971 de către prof. univ. Damian Bogdan, slavist, cu o bogată experiență, și publicat în revista „Studii vâlcene”.

 

Cavalerul decedat în Lupta de la Posada a fost înmormântat la Curtea de Argeș, în sarcofagul din Biserica Domnească, Mormântul nr.10.

 

În 1920, în urma săpăturilor arheologice din Biserica Domnească „Sf. Nicolae”, prof. Virgil Drăghiceanu și prof. Nicolae Iorga au descoperit un sarcofag intact, în care își doarme somnul de veci un tânăr cavaler cu părul castaniu, al cărui craniu prezintă semnele unei puternice lovituri în frunte, îmbrăcat ca un prinț, cu multe inele de aur, o pafta de aur la brâu, precum și nasturi de aur la veston, cu stema basarabilor.

 

Paftaua, consider că reprezintă un dar de logodnă, primit de tânăr înainte de război,

reprezentând un castel gotic cu doi tineri la balcon, iar la parter, o doamnă frumoasă cu trup de lebădă, ce pare a le spune tinerilor „viață fericită, cu mulți copii”. Coafura doamnei seamănă cu cea a reginei Elisabeta, din alte tablouri pictate în timpul vieții. Paftaua are simbolurile regale ale Capețienilor.

 

Evaluare:

IstoriePe urmele luptei de la Posada (1330). Izbânda lui Basarab I la Turnul lui Doancă

© 2019 ART-EMIS

 

Stoica Lascu - Profesoara Viorica Moisuc - Nonaginta Annis!

 

Profesoara Viorica Moisuc - Nonaginta Annis!

Stoica Lascu

24 Aprilie 2024

 

Arătam în urmă cu cinci ani, că reputata cercetătoare a trecutului istoric al românilor, în context european, și prețuit dascăl al Universității „Ovidius” (dar și al Universității „Spiru Haret” din Capitală) - care a împlinit zilele trecute o venerabilă etate (n. 8 aprilie 1934), aniversare de preț a Istoriografiei române, neluată în seamă, din păcate, întru consistența științifică și național-istorică a nației de azi, a relevării generațiilor deastăzi a veritabilelor personalități, în viață fiind, ale Țării –, „a reprezentat şi reprezintă, în continuare, una dintre vocile cele mai autorizate – în plan ştiinţific - în domeniul cercetării şi scrierii istoriei interbelice a României, mai ales în contextul evoluţiei acesteia în ansamblul impactului şi a dinamicii relaţiilorinternaţionale”.

 

O imagine sintetică vieții și activității sale științifice a fost conturată, mai apoi, în cuprinsul Enciclopediei reprezentanților scrisului istoric românesc (amplă lucrare, în patru volume, apărută în 2021/2022 sub egida Academiei Române) – pe care o punem, întru diseminarea mai largă a profilului acestui veritabil om de știință și autentic patriot, (și) la dispoziția publicului cetitor al acestei gazete:

 

 

Moisuc, Viorica

 

N. 8 aprilie 1934, Bucureşti. Studii liceale: Liceul de Fete nr. 9 (azi – Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”) din Bucureşti (1947-1951). Studii superioare: Facultatea de Istorie a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti (1951-1956). Dr. în Istorie la Universaitatea din Bucureşti (1966), cu teza Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţiişiindependenţeinaţionale în perioada martie 1938-mai 1940 (publicată în 1971). Bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1958). Profesor de Istorie la Şcoala nr. 36 din Bucureşti (1958-1961). Cercetător (stagiar, principal II) la Institutul de Istorie „Nicoale Iorga” (1961-1968). Cercetător (principal II) la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. (1968-1990). Cercetător (principal I) la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti (1990-1995). Profesor universitar la Universitatea „Ovidius” din Constanţa (Facultatea de Istorie şiŞtiinţe Politice) (1993-2014); conducător de Doctorat; director (1996) al Centrului de Istorie şiCivilizaţie a Zonei Mării Negre (secolele XIX-XXI). Titular de cursuri la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Stagii de documentare în arhive din străinătate (Potsdam, Dresda 1966, Bonn, München 1968, Paris, Vincennes, Strasbourg 1971-2000, Geneva 1977, Amsterdam 1978, Vatican 1984, Montréal 1995, Roma 1998). Expuneri la universităţi din Chişinău, Cracovia, Bruxelles, Geneva, Paris, Milano. Participant la numeroase reuniuni ştiinţificeinternaţionale (Amsterdam, Ankara, Barcelona, Belgrad, Berlin, Bruxelles, Chişinău, Cracovia, Geneva, Milano, Moscova, Paris, Poznan, Praga, Roma, Sofia, Strasbourg, Toronto, Veneţiaş.a.).Preşedinte al Comisiei Române de Istorie a celui de-al Doilea Război Mondial, afiliată Comitetului Internaţional de Istorie a celui de-al Doilea Război Mondial (din 1990). Raportor la congresele Internaţionale de Istorie. Organizator de manifestări ştiinţifice cu caracter internaţional. Membru în Comisia Guvernamentală Mixtă Româno-Rusă pentru studierea Tezaurului României aflat la Moscova (1992-2005); membru în Comisia Naţională pentru editarea ColecţieiNaţionale de Documente Diplomatice (din 2004); membru în comisiile Mixte de Istorie România – R.D.G., România – R.F.G., România – Cehoslovacia, România – Polonia, România – Bulgaria (1979-1989). Senator (2004-2008); deputat în Parlamenul European (2006-2008). Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1972) pentru volumul Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţiişiindependenţeinaţionale în perioada anilor martie 1938-mai 1940 (Bucureşti, 1971

Cercetător, profesor universitar. Specialist cu contribuţii deosebite în istoria contemporană a României în context european (cu precădere perioada interbelică), a evoluţieirelaţiilorinternaţionale, a cercetării editării izvoarelor istorice din arhive româneştişi străine, concretizate în masive corpusuri documentare; a impulsionat, oferind noi perspective, cercetarea relaţiilorinternaţionale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea; a reprezentat ştiinţa istorică românească la numeroase reuniuni şi congrese internaţionale de specialitate. Autor a 26 de volume (unic autor: 15; coord. /şi autor/: 7; coautor: 4), cu tematică istorică (monografii, lucrări tematice, sinteze, culegeri de documente); a peste 100 de studii în reviste de specialitate şi volume colective, din ţarăşi străinătate; autor de prefeţe (11). Susţinută activitate de publicistică cu caracter istoric şi social-politic; luări de atitudine în apărarea valorilor naţionaleşi a locului disciplinei Istoriei – „o știință bazată pe cercetarea documentelor” – în actul instructiv-educativ.

 

- Solidaritatea mişcării muncitoreştişi democratice din România cu mişcarea muncitorească şi democratică din Jugoslavia (1875-1945), Bucureşti, 1979, 400 pp. (coeditor); Memorii, însemnări, amintiri ale participanţilor la epopee unirii românilor în 1917-1918, Bucureşti, 1985, 446 pp.; Documente ale Siguranţei Statului de acum o jumătate de secol, Bucureşti, 1990, 75 pp; Basarabia şi reunificarea (1812-1918). Documente inedite din arhivele franceze, Bucureşti, 1991, 244 pp.; Onisifor Ghibu – puncte de legătură între generaţii. Documente. Mărturii, Chişinău, 1992, 146 pp.; Tezaurul României la Moscova. Documente, 1916-1917, Bucureşti, 1993, 196 pp. (coeditor); Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente, Chișinău, 1995, 346 pp.; Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea din 1918. Documentar, Bucureşti, 1996, 630 pp.;România şi criza cehoslovacă. Documente diplomatice. Septembrie 1938, Bucureşti, 2010, pp. 820.

 

Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţiişiindependenţeinaţionale în perioada martie 1938-mai 1940, Bucureşti, 1971, 344 pp.; România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. I: Statul naţional unitar român în perioada 1919-1939. Impactul declanşării celui de-al doilea război mondial asupra României. Lupta poporului român pentru recucerirea independenţeişisuveranităţiinaţionale, Bucureşti, 1989, 662 pp.; Premisele izolării politice a României. 1919-1940, Bucureşti, 1991, 390 pp.;Romania’sTreasure. A Present International Problem. EvacuatedtoMoscow in 1916 andconfiscatedbytheSoviets, Timişoara, 2001, 90 pp.; Istoria relaţiilorinternaţionale, până la mijlocul secolului al XX-lea, Bucureşti, 2002, 320 pp. (reeditată în 2003; 2007); Românii şi politica externă rusească.Un secol din istoria tezaurului românesc „păstrat” la Moscova. (Studiu şi documente),Iaşi, 2013, 392 pp.;175 de ani de relații diplomatice româno-belgiene, vol. I: România și Belgia, dinamica relațiilor politico-diplomatice, economice și culturale în perioada formării și consolidării statului-națiune, între 1838 și 1916, Bruxelles-București, 2014, 430 pp.; Calvarul românilor în lupta pentru eliberare şi întregire naţională. Volumul I (1600-1914), Bucureşti, 2020, pp. 290.

 

- (coord. /şi coautor/) Probleme de politică externă a României 1918-1940. Culegere de studii, I-III, Bucureşti, 1971, 1977, 1988, 414+456+388 pp.; Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923), Bucureşti, 1979, 276 pp. (1980: ediţiişi în germană, maghiară, engleză, rusă); România şiConferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983, 412 pp.; România în anii primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării României la război, vol. I-II, Bucureşti, 1987, 632 + 934 pp./ (în colab.); Istoria militară a poporului român, vol. VI: Evoluţia sistemului militar naţional în anii 1919-1944, Bucureşti, 1989, 766 pp. (în colab.);Generaţia Marii Uniri a românilor – 1918. Repere istorice, Bucureşti, 2018, 188pp.

- La situation de la Roumanie pendant la périodemars-septembre 1938, „Studia Balcanica” [Sofia], VII, 1973, pp. 159-164; Tratatul de la Trianon – consacrare internaţională a legitimităţii unirii Transilvaniei cu România, „Anale de istorie”, XXII, 3, 1976, pp. 44-57; La Roumanie et le problème de la sécurité pendant l’entre-deux-guerres, „Revue Roumained’Histoire”, XIX, 2-3, 1980, pp. 353-370; Louis Barthou, „Revista română de studii internaţionale”, XXVII, 5-6, 1993, pp. 323-329; „Moldovenism” versus „românism” sau de ce se vrea întoarcerea la vremurile lui Roller?, „Glasul Bucovinei”, V, 4, 1999, pp. 107-121; La France et la crisepolitique en Europe Centrale en 1938, în „Revue Internationaled’HistoireMilitaire” [Vincennes], 83, 2003, 73-88 pp.

 

- EIR, 1978, p. 225; Enciclopedia Personalităţilor din România (Seria Hübners Who is Who). Who is Who, Zug-Schweiz, 2007, p. 744; Maria Costea (coord.), Diplomaţia României şi geopolitica europeană [In honorem istoricului Viorica Moisuc], Iaşi, 2019, 256 pp. (Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc – omul şi profesionistul dedicat adevărului istoric, pp. 33-38);

 

„În ultimii ani, prolifica profesoara Viorica Moisuc, neobosită la cei 90 de ani - un cazrarisim în câmpul Istoriografiei noastre de azi, exemplu pentru mai tinerii slujitori ai lui Clio -, a făcut să apară, pe lângă mai multe studii și articole, și încă două cărți: vol. II al Calvarului românilor în lupta pentru eliberareși întregire națională, subintitulat Istoria românilor – adevăr și minciună (până la Conferința de Pace, 1919-1920) (București, 2022); respectiv, ediția a II-a (ediția princeps a apărut în 1991), „revăzută și adăugită”a volumului Premisele izolării politice a României. 1919-1940 (București, 2023).

La acest ceas aniversar – și bilanțier nu mai puțin –, sunt de relevat conținuturile celor două volume ale Calvarului românilor..., lectorul interesat în luarea la cunoștință a adevărurilor istoriei naționale, sine ira et studio (cum spune autoarea) putând fi în cunoștință de cauză cu viziunea metodologică și consistența tematică a cercetării profesoarei Viorica Moisuc.

 

Conținutul vol. I (1600-1914) – apărut în 2020: 290 pp. – este următorul: „De ce am scris această carte (pp. 9-16): „Astăzi, tot românul ar trebui să știe că România Mare de acum o sută de ani, construită cu răbdare, cu jertfe incalculabile, cu dibăcie, cu verticalitate și îndrăzneală, nu de o generație, ci de zeci și sute de generații care au rezistat pe pământul ancestral fără a-l părăsi, indiferent de greutăți, fără a-l trăda, această Românie de care ne place să vorbim, nu mai este nici «mare», nici «tare», nici «verticală». Este, în primul rând, ciopârțită teritorialicește: nu mai are decât o parte din Bucovina istorică, mai puțin de jumătate din Moldova istorică, o parte din Dobrogea istorică. Veți spune: «rușii sunt de vină!» Da, dar nu numai ei. O veche zicală românească ne spune că e bine să vezi mai întâi bârna din ochii tăi și apoi paiul din ochii celuilalt! Ni se aplică și nouă. Să le luăm la rând, ca să putem înțelege mersul lucrurilor” (p. 9).

 

Prolegomena (pp. 17-25)

 

Apoi, sub supratitlul Pro-Memoria: oameni – Idei – Fapte, sunt dezvoltate 18 teme:

 

- Simbolul Mihai Viteazul (pp. 27-45: „În această carte e numai sânge și lacrimi”, Răstălmăcirea istoriei românilor într-o nouă fază).

- Mihai Eminescu în apărarea drepturilor românilor din Ardeal și Basarabia (pp. 46-57: „Românii din Ungaria”, Românii din Basarabia ocupată).

- Nicolae Bălcescu – doctrinarul Revoluției române de la 1848 (pp. 58-68: Cuvântare ținută de Nicolae Bălcescu în fața studenților români din Paris, în noaptea Anului Nou 1846, în Sala de Conferințe a Bibliotecii Române din Place de Sorbone nr. 3 pp. 61-67/).

- Simion Bărnuțiu - eroul de la Blaj, mai 1848 (pp. 69-90: Discursul lui Simion Bărnuțiu din 2/14 mai 1848 despre relațiunile Românilor cu Ungurii și despre libertatea națională. Extrase, Represalii).

- Testamentul lui Eudoxiu (Doxaki) Hurmuzachi (1762-1857) (pp. 91-92).

- Din nou la Blaj – Pronunciamentul – 3/15 mai 1868 (pp. 93-95: Reacția guvernului de la Budapesta).

- Manifestul din martie 1868 al românilor ardeleni (pp. 96-97).

- Memoriul lui Gheorghe Bariț - Blaj, 3 mai 1872 (pp. 98-104: Acțiunea autorităților ungare pentru distrugerea presei românești).

- Cestiunea Română în Transilvania și Ungaria. Replica Junimei Academice Române din Transilvania și Ungaria. Prigonirea publiciștilor Români (pp. 105-112: Procesele politice intentate jurnaliștilor români și Procesul „Replicei”).

- Memorandum-ul Românilor din Transilvania și Ungaria – Sibiu, 26 martie 1892. Extrase (pp. 113-131: Memorandul Românilor din Transilvania și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmației, Croației, Slavoniei, Galiției, Ladomeriei și Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Sileziei Superioare și Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului și Tirolului etc. Extrase, Procesul Memorandumului: cuvântul Dr. Ion Rațiu).

- Istoria unui plan criminal al guvernului ungar împotriva Românilor - 1907. „Povestea unei cărți secrete” (pp. 132-142).

- Détruisez l-Autriche-Hongrie! Le martyre des Tchéco-slovaques à travers lʼhistoire” Edvard Beneš (pp. 143-154: Teroarea în țările ceho-slovace, Colaborarea între românii ardeleni și ceho-slovaci în lupta pentru eliberare).

- Mihail Kogălniceanu – „actual și contemporan” (pp. 155-196: Crezul pan-românesc -Unitatea națională, Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Națională la Academia Mihăileană rostit în 24 Noemvrie 1843 /extrase/, ... Scurt remember..., Dorințele Partidei Naționale din Moldova /extrase/).

- Cum a fost tranzacționată Bucovina de Austria, Turcia și Rusia: pe bani, pietre prețioase, aur, oglinzi venețiene, porțelanuri scumpe și asasinat politic (pp. 197-211: „Răpirea Bucovinei după documente autentice” (1875), „1775, 3 iulie; Socoteala speselor extraordinare și secrete care s-au făcut de subscrisul cu ocaziunea subscrierii Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775”).

- Cum a cotropit Imperiul rus, a doua oară, Basarabia românească (pp. 212-237: G.I. Ionescu-Gion despre acțiunea prințului Carol, a lui Ion Brătianu și a lui Mihail Kogălniceanu pentru apărarea intereselor naționale ale României în 1877-1878, Câteva considerații, Mihail Kogălniceanu la Congresul de pace de la Berlin – 1878. Pledoaria pentru Basarabia, Reflecții pe marginea discursului lui Kogălniceanu).

- Văcăreștii și ideea românească (pp. 238-267: Vălul uitării, Exilata, Rădăcini, Pecetea Văcăreștilor: „creșterea limbii românești și a Patriei cinstire...”).

- Calvarul nostru”: Octavian Goga, la Iași, dezvăluie atrocitățile seculare din Ardealul românesc (pp. 268-280).

- Consensul național: „Restitutio in integrum” (pp. 281-289).

Conținutul vol. II (subintitulat Istoria românilor - adevăr și minciună (până la Conferința de Pace, 1919-1920) (435 pp.) este: Argument (pp. 7-26; cu precizarea datării: Curtea de Argeș, mai 2022). În această scurtă și incitantă secțiune, istoricul-militant întru apărarea drepturilor ancestrale - și perene - ale Neamului și Țării, creionează câteva aspecte memorialistice (posibil anunțătoare ale unui mult folositor și pilduitor volum de sine stătător), din care redăm, cu titlu de exemplu:

„Vremea bilanțului.

 

Cât trăiești, înveți. Cu cât înveți mai mult, îți dai seama cât de puțin știi, ești copleșit de puținătatea cunoștințele tale și de imensitatea celor pe care le mai ai de învățat... până când Viața va pune, definitiv, punct. Atunci, și numai atunci, se va da răspuns la întrebarea: Ce și cât ai lăsat în urma ta?...” (p. 7).

 

„În fond, Revoluția franceză de la 1789 a distrus valori inestimabile ale culturii, ce poate să însemne un oarecare institut de cercetări de la București cu biblioteca lui cu tot!? Ce mai contează că revoluționarul prim-ministru cu pulover roșu, Petre Roman [n. 1946], a semnat la 7 martie 1991 Hotărârea de Guvern prin care «hotăra», în marea sa înțelepciune și cunoaștere a situației cercetării istorice din România, desființarea acestui Institut din motive de «paralelisme» – minciună sfruntată, pentru că era singurul institut de istorie contemporană din țară! Explicația acestei  decizii este legată, după părerea mea și a altora, de faptul că arhiva secretă a CC al PCR, ca și arhiva acestui Institut, care cuprindeau nenumărate dosare inaccesibile public, trebuia ori distrusă, ori pusă la «păstrare». Că este așa, o dovedește faptul că în zilele acelea tulburi de sfârșit de decembrie – început de ianuarie, în camioane militare cu prelată, trase în fața ușii de intrare în Institut, se aduceau de către soldați vrafuri de cutii cu documente din această arhivă; operația a durat zile la rând. Camioanele plecau într-o direcție pe care n-am aflat-o atunci (...).

 

Mergeam zilnic la Academia Română cu speranța că se va găsi undeva un loc și pentru mine! Eroare! Oameni ajunși atunci în vârful piramidei, pentru «merite» numai de ei știute, întorceau capul sau se ascundeau ca să nu fie întrebați... de sănătate! Doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga [1920-2006] era singura uimită și indignată de ceea ce se întâmpla! La Institutul Nicolae Iorga, unde lucrasem zece ani, credeam că, în mod firesc, mă voi întoarce. Eroare! Dl. Șerban Papacostea [1928-2018], uns director după ce un fost lider de sindicat, Anastase Iordache [1933-2009] și cu un alt personaj, Stan Apostol [1933-2022], deveniți revoluționari peste noapte, s-au apucat de curățenie serioasă și, năvălind în biroul directorului de atunci, acad. Ștefan Ștefănescu [1929-2018], i-au luat paltonul de pe cuier, i l-au pus pe umeri și l-au dat afară în stradă, pur și simplu. «Curățenia» a preluat-o noul director, Șerban Papacostea, împreună cu amicii lui! Temându-se, desigur, ca cei din Institutul desființat și să nu aducă vreun virus de  comunism în «curatul» său institut, a organizat repede o mare ședință cu tot personalul științific și i-a invitat pe toți să semneze o «Declarație», precum cu subsemnata și încă câțiva, printre care și Milică Moldoveanu, care încă nu fusese călcat de tramvai, nu vor fi acceptați în Institut! Au semnat toți. Cine își mai aducea aminte atunci de «competență», valoare profesională, expertiză, bagajul de lucrări! Niște bagatele! De fapt, istorie contemporană se prea făcea la «Iorga» Doamna Dumitrescu-Bușulenga a reușit să obțină, ea se reducea la materiale întocmite la ordin privitor la activitatea revoluționară a familiei Ceaușescu! De atunci, eu n-am mai pus piciorul la Institutul Nicolae Iorga, care-mi era foarte drag.

 

Doamna Dumitrescu-Bușulenga a reușit să obțină scoaterea la concurs a două posturi de cercetător (unul și pentru mine) la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde ani de zile fusesem membru în consiliul Științific, director fiind prof. Mihai Berza [1907-1978], apoi prof. Eugen Stănescu [1922-1989]. Atmosfera acolo era dominată de vântul care bătea cu putere atunci pentru înlocuirea hainelor românești – purtate cu atâta demnitate și respect de savantul Mihai Berza, elevul lui Nicolae Iorga, întemeietorul acestui Institut – cu haine venite din partea putredă a Occidentului, pestrițe, mirosind a «odicolon» de Paris, Londra, Berlin, Budapesta. Bătea și un vânt puternic, cețos, dinspre Vatican, pe unii, care nu se țineau bine pe picioare, i-a luat pe sus. Și numele Institutului a suferit schimbări, nu Sud-Est, nu Balcani, ci Europa! Nu m-am împăcat cu nimic din toate astea! După cum nu m-am împăcat nici cu atmosfera de la Facultatea de Istorie din București, care se «reseta» cu sârg mai aprig decât în anii ʼ50. Atunci, și acolo, ca peste tot, se umpluse lumea de așa-ziși «ilegaliști» – personaje de tristă amintire, profitori ai «democrației» adusă pe tancurile sovietice. Acum nu mai aveam loc de foste «victime» ale regimului comunist, cameleoni, care, de fapt, în marea lor majoritate profitaseră din plin de avantajele oferit lor de acest hulit regim. Pentru masa de «naivi», lucrurile au devenit curând din ce în ce mai greu de înțeles. Și așa au și rămas – pentru mulți.

 

Așa am ajuns la noua Universitatea de la Constanța, «Ovidius», la a cărei înființare, un fost coleg de Facultate, Adrian Rădulescu [1932-200] (director al Muzeului de Arheologie) avusese o contribuție de prim-ordin. Am obținut postul de profesor în urma unui concurs cu lecții deschise. Am vorbit despre Concordatul cu Vaticanul. Am considerat că am înnodat firul poveștii începută la Histria (în cadrul practicii studențești – n.n.) în anii 1952. Acum era însă 1993. Trecuse o jumătate de secol. Un nou început. Dar eram din nou în Dobrogea” (pp. 19-20).

 

„Am avut dorința de a vedea Facultatea de Istorie de la Universitatea «Ovidius» numărându-se printre Facultățile de elită din țară. Erau profesori buni, exigență în creștere, disciplină, pe lângă o mare doză de entuziasm. Multe inițiative, proiecte, realizări, viață științifică intensă; colocvii, conferințe internaționale, legături strânse și colaborare cu cei din Basarabia și Bucovina – colegi și prieteni, vizite de lucru, cercetări comune. Aveam, în acei primi ani, o mare afluență de tineri, din toată țara, inclusiv din Basarabia; la concursul de admitere, foarte mulți pe un loc. Tezele de doctorat au de venit, de la bun început, lucrări de referință în domeniul abordat. Perspectivele erau promițătoare. A început însă mult prea repede procesul de degradare. Molima corupției, parvenitismul, favorizarea incompetenței, marginalizarea și expulzarea persoanelor incomode – din întâmplare cele mai valoroase - se întindea. Personaje venite din zona de «serviciu comandat» și-au spus, prin mijloacele lor specifice, planurile distructive (...)” (p. 20).       

 

Partea I: Istoria Românilor – adevăr și minciună

 

XIX. În România ocupată de Puterile Centrale, Nicolae Iorga deslușește românilor istoria germanismului (pp. 27-49).

XX.„Basarabia” (pp. 50-60).

XXI.Nicolae Iorga și „Basarabia” (pp. 61-65).

XXII.Nicolae Titulescu în „Apărarea Basarabiei” (pp. 66-89).

XXIII.Tezaurul României – în paza „aliatului” rus; date și mărturii noi din arhivele Federației Ruse (pp. 90-142).

XXIV.Ardealul în malaxorul inventatorilor de istorie (pp. 143-196).

XXV.Marc Bloch, acum o sută de ani: în loc de „Concluzii” (pp. 197-199).

XVI.„Imposibila” Austro-Ungarie - „soluție acceptabilă pentru popoarele care o constituiau”? (pp. 200-218).

 

Partea a II-a: Sine ira et studio XXVII. ErnstGamillscheg: Limba română arhaică este „forma întinerită a latinei vulgare” (pp. 219-224). XXVIII.Anonymus versus Rössler (p. 225-241).

XXIX.Transilvania, istoria și oamenii ei în viziunea unui American: Milton G. Lehrer (pp. 242-260).

 

Partea a III-a: „Salvarea” Imperiului Habsburgic prin reformare

XXX. Chestiunea federalizării [Austro-Ungariei]; interesele Rusiei; interesele Germaniei; situația României (pp. 261-284).

XXXI. Aurel C. Popovici - „Statele Unite ale Austriei Mari” – 1906 (pp. 285-312).

XXXII. Reformarea Imperiului Habsburgic în viziunea Arhiducelui Franz-Ferdinand (pp. 313-348).

XXXIII.O posibilă conciliere cu statul ungar a românilor din Ardeal și Ungaria în ajunul războiului. Francisc-Ferdinand și István Tisza (pp. 349-362).

XXXIV.Sarajevo și urmările sale (pp. 363-373).

XXXV.Noua tentativă de menținere a Imperiului Habsburgilor reformat. Sixte de Bourbon-Parma și chestiunea „păcii separate” (pp. 374-403).

[Ilustrații (foto., facs, h.)] (pp. 405-435).

 

Remarcabilă și profesionistă personalitate a Istoriografiei noastre din ultimele peste șase decenii – pe care a reprezentat-o la un nivel științific superior și în diferite conclavuri internaționale –, profesoara și cercetătoarea Viorica Moisuc, alumni UOC, s-a ghidat în întreaga viață după un set de principii ce se pot constitui ca repere și pentru generațiile de azi: „Cred în aceste valori perene ale neamului românesc:

Autohtonismul, Continuitatea și Permanența locuirii românilor pe același spațiu geografic, Creștinismul ancestral, Unitatea culturală și lingvistică, Permanența statală, Toleranța religioasă și etnică, Ideea românească, Aspirația pentru libertate națională și socială, independență și unitate politică, Crezul pan-românesc al reîntregirii național-statale, Politica de pace, colaborare internațională, respectare a angajamentelor internaționale ale României, Respingerea necondiționată a amestecului politicului în istoria națională și universală.

 

Acestea sunt adevăruri perene, care au ieșit demult din zona «controverselor»  bazate pe interese politice, sunt adevăruri fundamentale pentru istoricii care-și respectă statutul de slujitori ai adevărului științific, pentru românii ce nu-și renegă obârșia.

Am fost, sunt și voi fi pe această baricadă” (p. 25).

 

 

Îi adresăm doamnei profesoare să aibă parte, în continuare, de multă sănătate, să dea noi producte științifice, cu înaltă valoare ideatică și educativă într-un veac și într-o Lume ce au nevoie, tot mai vădit și mai mult, de veritabile repere, cum este prețuita nonagenara - laborioasa doamnă Viorica Moisuc!

 

-----------------------------

 

Sursa - https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/invitati/istoriografia-romana-la-ceas-de-sarbatoare-profesoara-uoc-viorica-moisuc-nonaginta-annis-853290.html - 15 aprilie 2024

Marin Neacsu - Armata română între datorie si sictir

 

Armata română între datorie si sictir

Col. (r) Marin Neacsu

24 Aprilie 2024

 

De ani buni tot scriu despre situația ingrată a armatei române în cadrul societății, despre sacrificarea intereselor națiunii în detrimentul intereselor unor parteneri mai mult sau mai puțin strategici și ale unei Europe al cărei principal scop este exploatarea resurselor, distrugerea și eliminarea economiei  statelor mici, coruperea și menținerea sub control a liderilor acestora, despre  îndatorarea popoarelor, batjocorirea amărâtului care trage la șaibă, ștergerea identității  și conștiinței naționale a membrilor „fără valoare” ai U.E., înlocuirea valorilor și vărfurilor naționale cu valori fabricate și pretinse drepturi ale unor „minorități” depravate și depravante. Armata României aproape că nu mai există. Nu mai avem conducători care să fie în stare nici să țină un creion în mână, nici să vorbească liber fără să se împiedice în șabloane  și bâlbe, nu mai avem strategi care să analizeze situații și să găsească soluții fără să primească „soluția catedrei” nu mai avem militari care să doarmă cu cizmele centura și ranița la capul patului, gata să se prezinte în 20 de minute la unitate. De fapt militarii nu mai au cizme pentru că nu se mai găsește lemn pentu șanuri, nu mai au ranițe pentru că nu mai avem industrie care să lucreze pentru armată, nu mai au arme și muniție pentru că le-am distrus la ordin, trebuia să devenim dependenți de alte fabrici și alte industrii.

 

Aici ne-au adus conducătorii de azi și de ieri, iar acuma când au primit ordin să ne arunce în război pentru apărarea „românilor din afara granițelor” adică din Ucraina, Moldova, Marea Neagră, Marea Roșie, Gaza, Yemen, Iran,  sau oriunde a călcat vre-un picior de român, au constatat, după 35 de ani de „dolce far niente” că nu pot răspunde pretențiilor și ordinelor strategicilor, pentru că nu au cu cine și nici cu ce. Așa că au făcut pe genunchi pe repede inainte niște ordonanțe și propuneri care vor duce-zic ei- la rezolvarea situației. Cine are răbdarea să citească preambulul, sau motivarea OUG 26 și 28 ca și propunerile conținute în aceste proiecte dar și pe cele discutate și avizate pe 22.04. de Parlament la propunerea celui care, când se uită în oglindă, se vede mare șef NATO, înțelege dezastrul din Armata României.

 

Marți, 23.04.2022, Ziua Trupelor de Uscat ale României, a apărut în mediul internaut și se rostogolește, un mesaj al unui militar activ către conducătorii armatei și ai națiunii. Limbajul folosit este mai mult decât cazon și nu e recomandabil fetelor de pension din C.N.A. și chiar dacă este scris de un viitor pensionar militar care își așteaptă decizia de pensie, autorul dar mai ales gândurile exprimate prezintă o opinie și o stare de spirit existentă la această oră în interiorul armatei active. Eu nu voi spune că toți militarii activi sau toți ofițerii sau toți subofițerii, sau toți militarii angajați, gândesc așa, este imposibil. Și este imposibil în primul rând pentru că mulți nu gândesc. Armata a fost împănată cu nongânditori, cu elemente care în afară de a executa ordine, oricât de tâmpite ar fi ele, și de a căuta funcții cât mai călduțe, nu mai au altă preocupare. Și spun asta nu din răutate ci pentru că de 15 ani armata, este persecutată politic, militarii, atât cei activi cât și cei din rezervă, au fost nu doar neglijați ci loviți sistematic, urmărindu-se parcă cu tot dinadinsul plecarea celor care mai aveau mândrie, caracter, spirit combativ, mai aveau initiative, mai urmăreau obiective naționale, dar nu am auzit până acuma un militar activ să ia atitudine, să se revolte, să spună lucrurilor pe nume. Ba, mint, cunosc două cazuri, unul al locotenetntului Gheorghe Alexandru și celălalt al Lt.-Col Sorin Mihaiu. Poate or mai fi și altele. Aceștia însă au răbufnit pentru că erau deja pe făraș și au făcut-o mai mult pentru a se apăra decât pentru a ataca o instituție care deși a fost prima transformată după modelul occidental, a rămas cea mai încorsetată.

 

Nici autorul protestului de azi, căci poate fi numit protest, nu este deplin activ, așa cum spune singur, este cu un picior în pensie, dar eu mă tem că s-ar putea ca în urma scrisorii sale să i se mai amâne pensionarea și să aibă în vedere că prin Parlament se plimbă L172/2024, dar juridic este încă activ. Așadar asistăm la depășirea unui prag și chiar dacă nimeni nu poate spune cât de des întâlnită este această opinie (chiar și cu alte formulări) în rândul militarilor activi, puținii adevărați profesioniști rămași prin armată, este totuși un alt pas spre dezmuțirea armatei.

 

Având în vedere atitudinea autorului protestului, ajung la concluzia că de fapt încercările de dregere a busuiocului ale guvernanților prin ordonanțele 26 și 28 din 2024, urmăresc nu doar, sau nu în principal, atragerea de noi candidați la locurile vacante din armată, ci mai degrabă oprirea sau limitarea demisiilor care nu doar că măresc numărul locurilor vacante dar micșorează numărul celor cu experiență din armată făcând din efectivele acesteia o adunătură de diletanți.  Armata, cantitativ nu mai este de mult timp acolo unde ar trebui ca încadrare, dar demisiile au condus și conduc și la o scădere a calității celor care o compun făcând situația nu gravă, ci foarte gravă. Acest lucru însă nu preocupă clasa politică, aceasta este îngrijorată de procentele și „calitatea” candidaților la alegerile care vor avea loc, de câți primari vor avea, câte locuri în Parlament.

 

De ziua pedestrașilor, OUG 26/2024, ordonanța Bayraktar cum i se mai spune, cea care face din gradul militar o jucărie Yo-Yo cu care clasa politică se joacă după bunul plac, va trece tacit în Senat, pentru că senatorii nu au avut timp să o discute, nici măcar Comisia pentru Apărare și Ordine Publică nu a avut timp să își întocmească raportul deși din comisie face parte și generalul Ciucă, așa că este aruncată în Camera Deputatilor să facă ei ce or vrea cu ea. În aceste condiții sunt toate șansele ca armata să rămână numai cu generalii.

 

La mulți ani militari români, căci o adevărată  armată română nu știu dacă mai există! Ne invadează bazele militare și armatele altor state, pretextând că ne apără pe noi, dar apărând propriile interese.